Bun venit la pagina mea




iepurele de casă a păstrat multe dintre particularitățile biologice ale rudei sale sălbatice. Asemenea acestuia, are o activitate mai intensă odată cu venirea nopții. Când are posibilitatea, chiar și iepurele de casă sapă adăposturi în pămant și acolo își stabilește culcușul.

Iepurele este un animal deosebit de fertil și naște câte 7-8 pui, câteodată chiar mai mulți la o singură sarcină. Drept rezultat al domesticirii, iepurii de casă nu manifestă caracter sezonier în privința înmulțirii, însă în lunile de toamnă, în condițiile scăderii duratei zilei, se manifestă o reducere ușoară a activității sexuale. Acest fapt dă posibilitatea ca, anual, de la o singură femelă (iepuroaică) să se obțină un număr de 5-6 nașteri, însumând în medie un număr de 34-40 de pui. Coeficientul ridicat de înmulțire la iepure este dat și de perioada scurtă de gestație, proprie acestei specii, de numai 30-32 de zile. Femelele de iepure pot fi fecundate imediat dupa naștere, deoarece această specie combină în mod fericit sarcina și lactația. Această particularitate este exploatată pe scară largă în practică. Fecundarea în termen de zece zile de la naștere se practică în sistemul de creștere intensivă, fecundarea din cea de a zecea până în cea de a douăzecea zi pentru sistemul de creștere semi-intensiv, iar după a douăzecea zi în sistemul de creștere extensivă a iepurilor. Dezvoltarea embrionară a fătului decurge de asemenea foarte repede. În cea de a 13-a - 15-a zi, embrionii au mărimea unei nuci, în cea de a 20-a zi, ei sunt aproape formați în întregime și încep să capete caracterele morfologice (de formă și aspect) specifice speciei. Femelele de iepure nasc, cel mai adesea, în timpul nopții sau în primele ore ale dimineții. Durata nașterii este de 15-20 de minute. Puii se nasc cu o greutate de la 45 la 80 de grame, în funcție de rasa din care provin.


external image poze_haioase_funny_photos_06618510012558988914adb7f0ba1a05841445185.jpg
external image animale6.jpg
external image images?q=tbn:ANd9GcTl2c215BaQgIf0PusT2AdXdrgFgrMs6LNTuO4Fs96pvDCB1Ziki_lR04mt8gexternal image images?q=tbn:ANd9GcTl9rVRzASiGcw3l8x1ywIKvL6xoYblDSjYu6KJnttelSUp_GtqUnBhDbUxew





Ormitorincul


Fișier:Platypus skeleton Pengo.jpg
Fișier:Platypus skeleton Pengo.jpg




Monotremele fac legătura, din punct de vedere evolutiv, între reptile, păsări, și alte mamifere. Acest lucru e dovedit de următoarele caracteristici:
  • nu nasc pui vii, ci depun ouă, dar puii ieșiți din ouă sunt hrăniți cu laptele produs de glande mamare individuale ce se deschid separat pe o anumită parte a abdomenului. Astfel, ele se reproduc la fel ca reptilele, dar își hrănesc puii cu lapte, la fel ca mamiferele.
  • centura scapulară amintește de cea a reptilelor (osul coracoid este independent), iar cea pelviană, care leagă membrele posterioare de corp are, pe lângă cele trei oase obișnuite, și două oase marsupiale, articulate pe pubis.
  • deși sunt animale cu sânge cald, temperatura corpului lor variază în funcție de cea a mediului extern.
  • creierul lor diferă mult de cel reptilian, însă e mai primitiv ca al Plancetarelor, lipsind legăturile nervoase dintre cele două emisfere cerebrale.

Cangurul
Descrierea speciei



Cangurul este un mamifer inferior ,este de mărime medie și moderat mare, având înălțimea de la 0,9 m până la 3 m și masa de la 3 kg până la 100 kg, în funcție de specie și de sex. Ei sunt animale plantigrade. Mai sunt denumiți macropozi, care înseamnă picior mare. Din cauza dimensiunilor picioarelor.Astfel, ei folosesc sincronizat ambele membre inferioare pentru a parcurge o distanță terestră. Culoarea blănii cangurilor poate fi de mai multe culori în dependență de specie: cenușie, brună, brună-roșietică, brună-gălbuie, albăstră-deschisă sau neagră. Cangurii au foarte bine dezvoltat auzul si vazul


Teritoriul

Cangurii pot fi găsiți în : Australia, Tasmania și Noua Guinee.



Comportamentul

Cangurul este un animal de multe ori prietenos,dar in majoritatea timpului devine agresiv cand vine vorba sa-si apere puii, sa ocupe teritoriul,sau sa se reproduca.

Clasificarea

Cangurii se clasifică după mărimea lor, aceștia putând să difere de culoare, vârstă și mediul din care este înconjurat. Acesta are culoare asemănătoare locului unde trăiește (mediul). Se clasifică ușor, uneori chiar și după coadă.[//necesită citare//] Este considerat un animal marsupial și este superior ornitorincului, pentru că acesta naște puii incomplet dezvoltați, care rămân până la vârsta de 9 luni prinși de mamelă. Acesta se întoarce doar în cazuri de primejdie și de urgență în marsupiul femeii.
Fișier:Kangaroo1.jpg
Fișier:Kangaroo1.jpg





Pasari rapitoare de noapte.



Vulturul

Traieste pe multe continente, in Africa, Europa, Asia, America de Sud dar cel mai des ma intalnesti in America de Nord si Canada.


Vulturul este usor deoarece are 4,5 kg aripile ating 2,5m si are o inaltime de 50-100c m.



Calul

Manifer erbivor nerumegator





Calul (Equus caballus ) este un mamifer erbivor copitat de mărime considerabilă, fiind una dintre cele șapte specii moderne ale genului Equus.
Calul domestic este un mamifer ce face parte din ordinul Perissodactylia, Familia Ecvideelor. Corpul este zvelt, iar gâtul este puternic și poartă o coamă. Trunchiul, cu piept lat, se sprijină pe patru membre lungi, musculoase, puternice, terminate cu câte un deget învelit în copită. Incisivii sunt îndreptați oblic înainte. Deoarece se tocesc, pe suprafața incisivilor apar ornamentații, după care se apreciază vârsta animalului. Caninii sunt mici. Între canini și premolari se afla bara cornoasă. Măselele sunt late, cu creste de smalț. Este folosit pentru călărie, dresaj (cai) și consum de carne. Conform ultimelor cercetări, se pare că domesticirea cailor s-a petrecut acum circa 6.000 ani, într-un vast perimetru care cuprinde astăzi stepele ierboase din Ucraina, sud-estul Rusiei și vestul Kazahstanului.[1]


Fișier:Horse gif slow.gif
Fișier:Horse gif slow.gif

Filogenia calului

Reconstituirea evoluției calului s-a realizat pe baza studuilui fosilelor. Strămoșul îndepărtat al calului, Propalaeotherium, era un animal de mărimea unui câine, având mai multe degete la picioare decât calul actual (care are numai unul, celelalte fiind atrofiate), ce trăia în păduri, hrănindu-se cu frunze. Într-o perioadă de timp de aproximativ 50 de milioane de ani, calul devine animalul ierbivor, cu forma și mărimea din zilele noastre, atrofierea degetelor de la picioare fiind o adaptare la fugă. Evoluția calului s-a putut urmări în mod deosebit în America de Nord. Această evoluție are loc treptat, fiind documentată de fosilele descoperite. Astfel, procesul de evoluție a calului începe din perioada eocenă, cu aproximativ 555 de milioane de ani în urmă. Strămoșul calului din aceea perioadă era Hyracotherium numit de unii și Eohippus, care se hrănea cu frunze și fructe din pădure. Mărimea sa era de 20 de cm înălțime la umăr. Hyracotherium se deosebea mult de calul de azi: era de mărimea unei vulpi sau căprioare, avea spinarea încovoiată, gâtul, botul și picioarele erau scurte, piciorul era asemănător labei de câine (cu degete), craniul și creierul erau mici.
În urmă cu circa 50 de milioane de ani urmează un proces lent de evoluție, perioada de trecere de la Hyracotherium la Orohippus. Aceasta se produce prin hrănirea mai variată, ce determină o modificare a dentiției. Din Orohippus ia naștere forma următoare a calului (ca.47 miloane de ani) Epihippus.
Dinții devin mai tari și mai bine fixați, fapt explicat prin schimbarea hranei datorită schimbării climei din America de Nord (climă uscată), prin reducerea zonei pădurilor și apariția stepei, strămoșul calului adaptându-se la vegetația specifică de iarbă a stepei.
external image 250px-Mesohippus.jpgexternal image magnify-clip.png
Mesohippus (Heinrich Harder, 1920)
Faza următoare de evoluție a calului Mesohippus a apărut în urmă cu 40 de milioane de ani. Acest strămoș al calului era mai mare, înălțimea la grebăn (umăr) fiind de 60 cm, spinarea mai puțin încovoiată, gâtul, picioarele și botul mai lungi, numărul degetelor de la picior redus la 3 degete.
În urmă cu cca. 35 milioane de ani apare Miohippus, care era mai mare și cu craniul mai lung decât forma precedentă.
În urmă cu 24 milione de ani, în familia calului se diferențiază forme variate, dar unele forme dispar, incapabile să se adapteze la noile condiții de mediu. Linia care a supraviețuit, adaptată la hrănire cu frunze și cu iarbă (greu digerabilă fiind bogată în silicați) a fost Opalphytolith, la care în evoluția dinților, apar dinți robuști, mai rezistenți la tocire. Aceste animale au picioare mai lungi și pot să alerge mai repede pe vârfurile degetelor pe zonele întinse de stepă.
Varianta următoare în evoluția cabalinelor este Parahippus, ce apare în urmă cu 23 miloane de ani: animalul are încă trei degete, posedă însă dinți mai lungi ca predecesorii lui.
external image 260px-Reitpferde_auf_einer_Weide4.jpgexternal image magnify-clip.png
Calul domestic (Equus caballus)
Urmașul său, Merychippus, apare în urmă cu 18 milioane de ani. Cu toate că are tot trei degete, calcă numai pe vârfurile lor; dinții capătă o formă tot mai rezistentă, apropiindu-se de forma dentiției actuale a calului.
Din linia Merychippus iau naștere un număr mare de variante, printre care și varianta foarte asemănătoare calului de azi, cu o dentiție rezistentă.
În urmă cu 15 milioane de ani apare Pliohippus, cal cu trei degete la picior, asemănător calului actual, urmat de succesorul său Dinohippus. Tipul calului de azi, Equus, apare în urmă cu cca. 4 milioane de ani.
Calul din America de Nord dispare acum câteva mii de ani, fiind readus de către europeni, în procesul de colonizare a Americii, în secolul al XVI-lea. Calul readus în America se sălbăticește din nou, apărând mustangul, calul indienilor din America; un proces asemănător se produce în Australia cu calul și măgarul. Calul de sex masculin este numit armăsar, femela fiind numită iapă. Aceasta poate să aibă un mânz pe an, perioada de gestație la iapă având o durată de 11 luni

Vaca


manifere ierbivore rumegatoare

Vaca este un animal domestic, membru a subordinului Ruminantia, rumegătoarele, familia Bovidae, care face parte din grupul vitelor cornute mari. Vacile sunt crescute pentru carne, piele, și lapte, și ca animale de tracțiune.
În urma utilizării frecvente în zootehnie, agricultură, gospodărie și alimentație, animalele din această specie au primit denumiri specifice în funcție de sex, vârstă și utilizare. Astfel, masculul adult necastrat se numește taur; dacă este castrat se numește bou și e folosit ca animal de tracțiune și pentru carne. Femela adultă se numește vacă; femela tânără de 2–3 ani care nu a născut încă se numește juncă. Puiul de până la un an se numește vițel, indiferent de sex; cel femel se mai numește și vițea


Vaca are corpul acoperit cu păr scurt, culoarea variind după rasă. Capul are un bot lung, cu buze umede. Pe ele se găsesc nările. Ea are urechi mobile, și ochii mari. De gât atarna o cută de piele, numita salbă. Coarnele sunt goale pe dinăuntru. Trunchiul voluminos se termină cu o coadă lungă, cu peri în vârf. Pe partea ventrală se găsește o mamelă cu patru mameloane. Fiecare picior se termină cu două degete, învelite în copite cornoase, care protejează degetele. Vaca are pe mandibulă 6 incisivi lați, tăioși, îndreptați oblic înainte; pe maxilar ei lipsesc, partea anterioară a acestuia fiind acoperită cu o lamă cornoasă. Urmează un loc gol, numit bară (caninii lipsesc). Măselele au pe suprafața lor creste de smalț în formă de semilună.
external image 200px-CH_cow_2.jpg

Hrănirea

Stomacul vacii are 4 compartimente: burduf, ciur, foios și cheag. Această alcătuire este adaptată la o hrană vegetală păscută și înghițită repede. Burduful, voluminos, are o capacitate de circa 20 de litri; în el se depozitează iarba. Ciurul și foiosul au pereții încrețiți, iar în cheag se produce sucul digestiv.
Când paște, vaca apucă iarba cu buzele, o strânge cu limba într-un mănunchi și o retează cu incisivii, care se sprijină pe lama cornoasă. Iarba se adună în burduf. Când acesta se umple, vaca își găsește un loc de odihnă și începe să rumege; ea este un erbivor rumegător. Iarba trece din burduf în ciur și de aici în gură, unde este bine mestecată și rumegată, prin mișcările mandibulei la stânga și la dreapta. Iarba mestecată și îmbibată cu salivă trece de data aceasta în foios și de aici în cheag, unde se continuă digestia, care se termină în intestinul subțire.

Înmulțirea

O dată pe an, vaca dă naștere unui vițel, pe care îl hraneste cu lapte produs de mamele.



Mamifere carnivore




Pisica de casa



Pisica de casă, sau pisică domestică, este un mamifer din ordinul carnivorelor, familia felinelor Felidae. Este asociată cu oamenii de peste 9500 ani[1] și în prezent este cel mai cunoscut animal domestic în toată lumea.[2] Pisica este foarte apropiată de pisica sălbatică europeană (Felis silvestris silvestris), ca și de pisica sălbatică africană (Felis silvestris libyca), împreună formând o unică specie: Felis silvestris (denumirea de Felis catusnu mai este valabilă).

Comportamentul pisicii

external image 250px-Listen%2C_do_you_want_to_know_a_secret.jpgexternal image magnify-clip.png
Pisici îngrijindu-se reciproc

Sociabilitate

Prejudecata legată de pisici planează asupra solitarității sale, fiind un animal nesociabil. Acest concept este înlăturat de un studiu efectuat în anii '70 de către David MacDonald, cercetător la Universitatea Oxford din Marea Britanie. Studiul a indicat faptul că o femelă este mai predispusă să stea cu o felină înrudită decât cu o alta din altă linie. Cercetătorul Randall Wolfe susține că acest lucru nu se manifestă și către partea masculină, indiferent de proveniența genetică a acestora.

Luptele între pisici

Câteodată pisicile care împart același mediu de viață pot să se lupte, fiind o modalitate de demonstrare a abilităților; poate fi totodată o joacă inofensivă. De asemenea, este și modul stabilirii unei ierarhii într-un grup de pisici sau o cale de atenționare a unei feline când încalcă o regulă a grupului. Pentru a fi despărțite, pisicilor trebuie să li se atragă atenția. Imediat ce s-au despărțit, acestea trebuie separate în încăperi separate, până când nu mai au tendința de a se lupta. Niciodată stăpânul nu intervine fizic în lupta lor, deoarece acesta poate fi zgâriat sau mușcat serios.

Zgâriatul

Pisicile au nevoie să zgârie, fiind procesul prin care se îndepărtează straturile inutile ale țesutului cornos care constituie ghearele. Prin întindere se exersează mușchii, încheieturile și tendoanele.
Dacă pisica zgârie mobila din casă, înseamnă că are nevoie de o suprafață pe care să își ascută ghearele. Pentru a elimina această problemă, stăpânii pot achiziționa suprafețe de ascuțit ghearele, poziționându-le în locuri cu cel mai mare interes pentru pisici.
Pisicile stresate sau bolnave pot zgâria sau mușca oamenii, comportament care poate apărea când pisica nu are chef de alintări și mângâieri, mai ales pe burtă. Mâna nu trebuie retrasă brusc din ghearele sau dinții pisicii, provocându-se astfel rănile mai grave. Pisica nu trebuie scuturată, lovită sau pălmuită, deoarece ea nu va înțelege de ce este bătută, ci doar că oamenii pe care îi iubește o lovesc din motive necunoscute.

Anatomie

Scheletul și mușchii

external image 200px-Catskull.jpgexternal image magnify-clip.png
Scheletul capului pisicii
Scheletul pisicii este format din 250 de oase. La nivelul capului, dentiția cuprinde incisivii, caninii, premolarii de carne, dar nici un dinte „plat” (ca molarii) pentru a strivi hrana: aceștia nu sunt necesari pentru că pisica își „sfâșie” hrana cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor, apoi și-o înghite fără a o mesteca. Vertebrele gâtului sunt scurte, iar coloana vertebrală foarte flexibilă. Vertebrele cozii prelungesc coloana vertebrală, numărul acestora variind în funcție de rasă. Coada are rol în echilibru. Labele anterioare se termină cu cinci „degete” prevăzute cu gheare retractile keratinoase; labele posterioare, mai lungi, se termină cu patru „degete”, de asemenea prevăzute cu gheare retractile.
Mușchii spatelui sunt foarte flexibili, cei ai labelor posterioare puternici, particularități care conferă animalului suplețe și o „detentă” amplă în sărituri.
Din cauza regimului alimentar mai diversificat și mai sărac în proteine, intestinele pisicii de casă sunt mai lungi decât cele ale strămoașei sale sălbatice. Această trăsătură, împreună cu diminuarea taliei sale, este adaptarea cea mai semnificativă a pisicii la noul său mod de viață.

Părul

Părul pisicii este alcătuit din fire lungi care poartă „desenul” (pete, dungi etc.), la baza cărora se găsesc fire mai scurte și în final, puful, toate acestea asigurând o bună izolație a corpului.

Simțurile

La origine, pisica vâna în zori sau seara, fapt care a dus la dezvoltarea simțurilor sale și la o percepție a universului diferită de a oamenilor, care la un moment dat i-au atribuit chiar puteri supranaturale. Se vorbește despre pisici care au prezis cutremure de pământ și alte catastrofe, explicația probabilă fiind că urechea lor este capabilă să perceapă vibrații pe care oamenii le ignoră.

Auzul

external image 200px-Pisica_Brenda_2.jpgexternal image magnify-clip.png
„Auzul pisicii”
Auzul pisicii este foarte sensibil la frecvențele înalte, mergând până la 30 000 Hz, în timp ce urechea umană este limitată la 20 000 Hz. Datorită celor 27 de mușchi care îl controlează, pavilionul fiecărei urechi poate pivota în mod independent, pentru a localiza originea unui zgomot și distanța de la care acesta provine.

Văzul

external image 200px-Cat_dilated_pupils.JPGexternal image magnify-clip.png
Ochii pisicii pe intuneric
Este simțul său principal. Câmpul vizual al pisicii este, ca și auzul, mult mai larg : 187° (față de 125° pentru oameni), ceea ce nu reprezintă nici pe departe un record în lumea animală. Intensitatea luminii influențează forma pupilei: de la o simplă linie dreaptă în lumină, aceasta se dilată într-un cerc perfect în condiții de semiîntuneric. Contrar unei credințe răspândite, pisica este incapabilă de a vedea în întuneric deplin, totuși vede mult mai bine decât oamenii în timpul nopții. Aspectul fosforescent al ochilor săi pe un întuneric relativ se datorează unui strat de celule ale retinei, numite tapetum lucidum, care acționează ca o oglindă și reflectă lumina, care trece prin retină o a doua oară, dublând astfel acuitatea vizuală a acesteia în întuneric.
În schimb, pisica nu percepe culorile sau mișcarea la fel ca noi: se pare (deși acest aspect este încă în discuție) că ea nu percepe culoarea roșie și că în general, nu prea distinge detaliile. Un obiect în mișcare (ca de exemplu o pradă), îi apare mult mai clar decât un obiect static.
O particularitate a ochiului pisicii este că este protejat, pe lângă pleoapele inferioară și superioară, de o a treia pleoapă, membranoasă, care se închide dinspre colțul interior al ochiului către exterior. Frecvent, dacă această membrană este vizibilă, este un semn de suferință al pisicii (tulburări digestive, cel mai des prezența paraziților sau enterită).

Mirosul

Simțul mirosului la pisică este de patruzeci de ori mai dezvoltat decât al omului și are o importanță majoră în viața socială a felinei, în delimitarea teritoriului. De altfel, mirosul este mijlocul de a verifica dacă hrana nu îi este alterată sau otrăvită. Pisica are douăzeci de milioane de terminații nervoase olfactive, față de doar cinci milioane la om.

Gustul

Simțul gustului este dezvoltat la pisică, totuși mai slab decât la om: 2 000 de papile gustative înseamnă de 4,5 ori mai puțin față de cele 9 000 la om. Spre deosebire de câine, gustul pisicii este situat la extremitatea limbii, fapt care îi permite să guste fără să înghită. Sensibilă la gustul amar, acru sau sărat, ea nu simte gustul dulce.

Simțul tactil

De asemeni bine dezvoltat, simțul tactil permite pisicii să-și utilizeze mustățile pentru a evita obstacolele în întuneric total, prin detecția variațiilor de presiune a aerului. Tot mustățile îi permit să simtă și dimensiunile spațiului traversat. Pernițele labelor sunt foarte sensibile la vibrații, iar în pielea pisicii se găsesc celule tactile extrem de sensibile.

Alte simțuri

Organul lui Jacobson constituie un adevărat al șaselea simț. Asemeni câinelui și calului, pisica poate să guste mirosurile cu ajutorul acestui organ, răsfrângându-și buzele pentru a permite mirosurilor să pătrundă, prin două mici orificii situate în spatele incisivilor, și care conduc către doi săculeți cu lichid aflați în cavitățile nazale, care au rolul de a concentra mirosurile.
Prezența unui organ vestibular, și el deosebit de dezvoltat, îi conferă pisicii simțul remarcabil al echilibrului, astfel explicându-se facultatea ei de a se întoarce rapid în aer pentru a „cădea întotdeauna în picioare”.
Ea mai poate sări la înălțimi de cinci ori superioare taliei sale. Viteza de alergare medie este de 40 km/h, are nevoie de 9 secunde pentru a parcurge 100 m, dar nefiind un alergător de fond, obosește destul de repede.

Comportamentul

external image 200px-Pisica_Brenda_1.jpgexternal image magnify-clip.png
Pisică domestică
Pisica este un animal independent. Spre deosebire de câine, ea se plimbă și se curăță singură.

Mieunatul

  • Mieunatul este manifestarea sonoră a pisicii; în general un animal discret, ea poate uneori căuta a se face remarcată mieunând ore întregi, fie pentru a cere de mâncare, fie pentru a cere să i se deschidă ușa, de exemplu. Unele rase de pisici sunt mai zgomotoase decât altele, cum ar fi siamezele.
  • Mieunatul sacadat
Rar, pisica emite un mieunat sacadat, de slabă intensitate, când vede o pradă la care nu poate ajunge, ca o pasăre sau o insectă în zbor, sau chiar privind o emisiune despre animale la televizor.
  • Torsul
external image 200px-PussiBrenda.jpgexternal image magnify-clip.png
„Torsul”
Încă din primele zile de viață, puiul de pisică toarce în timpul suptului, iar mama îi răspunde. Ea toarce din plăcere, la fel de bine ca în suferință: stresată, rănită sau chiar muribundă, o auzim torcând. Cel mai des, ea toarce pentru a-și exprima dependența; față de mamă la naștere, față de om mai târziu, când este bolnavă sau când este mângâiată. Regăsim acest comportament la rudele sale, marile feline, care însă torc doar în primele luni de viață.
Torsul este produs printr-o mișcare coordonată a glotei, laringelui și a anumitor mușchi. Aceste vibrații sonore implicând întreg corpul sunt întâlnite la majoritatea felinelor, ca și la alte animale, dar mecanismul lor, ca și utilitatea, ramân de neexplicat. Se crede că această stare, ca și somnul, ar avea un rol reparator pentru organismul pisicii. Cand torc, pisicile emit vibratii sonore identice cu cele utilizate in medicina pentru a calma durerea, a trata o fractura sau o leziune la tendon. Poate asa se explica si faptul ca, dintre mai multe pisici si mai multi caini care au suferit o leziune ori o interventie chirurgicala de aceeasi gravitate, aceste pisici se vor vindeca de trei ori mai repede, iar sechelele lor sunt de cinci ori mai putine. Concluzia: torsul unei pisici ar avea o actiune anabolizanta, ce ajuta vindecarea.[//necesită citare//] Adulte, felinele mari nu mai torc; pisica este singura care toarce sub mângâierile stăpânului: ea vede în acesta „a doua sa mamă”.

Somnul

Pisica doarme în medie 15-18 ore pe zi, fiind activă doar circa 6-9 ore, mai ales o parte din timpul nopții, perioadă propice vânătorii. Ea este deseori folosită în cadrul experiențelor asupra ciclului somnului. Conform unor studii, pisica este animalul cu cea mai mare proporție de faze de somn paradoxal în timpul cărora ea visează. În acest timp, s-a constatat o activitate electrică foarte intensă a creierului, ochilor și mușchilor.

Vânătoarea

Deseori, observăm la puii de pisică jocuri „de vânătoare”, dovadă că aceasta este instinctivă. Pisica are toate avantajele unui bun vânător, în afară de unul: rezistența la alergare. Tehnica de vânătoare folosită, în consecință, se bazează pe capacitatea de camuflare oferită de culoarea blănii, ca să creeze un efect de surpriză. Lipit de sol, fără nici un zgomot, animalul înaintează până foarte aproape de pradă înainte de a se face remarcat. Alegându-și cu grijă momentul atacului, pisica se aruncă asupra victimei pentru a o imobiliza și a o mușca de gât în general.
external image 220px-PussBrenda.jpgexternal image magnify-clip.png
„Cum ajung la pradă?”
Chiar dacă sunt mari amatoare de pește, rareori s-au văzut pisici pescuind, dat fiind că ele detestă apa (cu excepția pisicii Van de Turcia). Peștele este foarte apreciat de pisici pentru aportul de elemente nutritive de calitate; această pradă fiind însă rară, în natură ele caută cu orice preț resturile de pește lăsate de urși sau vidre. Dar în general prada pisicilor este constituită mai ales din animale mici (rozătoare, insectivore etc.), șopârle, păsări mici, sau chiar insecte.
Chiar dacă beneficiarii nu prea apreciază gestul, pisicile „oferă” deseori șoareci, păsări sau alte animale stăpânilor, depunându-le în fața ușii sau ferestrei casei; comportamentul este întâlnit în general la pisicile care, închise în primii ani de viață într-un apartament, nu și-au putut exersa instinctele vânătorești.
Pisicile domestice care au posibilitatea de a vâna de la o vârstă fragedă își devorează prada, în general, în întregime sau parțial, după poftă. Dar, indiferent de antecedente, ele se joacă mult timp cu prada, chiar moartă, înainte de a o mânca sau oferi stăpânilor. Acest comportament s-ar datora faptului că pisicile domestice nu se „maturizează” mental niciodată, ca urmare a atenției pe care oamenii le-o acordă dar și a încrucișărilor obținute, destinate a reduce caracterul lor sălbatic (chiar dacă acesta este mai puțin atenuat decât la câini).

Reproducerea, gestația, nașterea

Pisicile sunt apte de reproducere în general începând cu vârsta de nouă luni (s-au văzut totuși pisici născând la numai șapte luni).
external image 200px-Three-hour-old-kitten.jpgexternal image magnify-clip.png
Pisoi nou născut
Femela trece prin numeroase perioade de „călduri”, mai ales între primăvară și toamnă. În aceste perioade, femela pisică adoptă un comportament hiper-activ și destul de neplăcut pentru proprietari: caută mângâieri, se freacă și se tăvălește pe jos, miaună strident pentru a anunța starea ei motanilor din împrejurimi. Cât despre masculi, ei își marchează teritoriul proiectând jeturi de urină foarte puternic mirositoare. Dacă li se permite să iasă, ei se luptă adesea cu alți masculi, slăbesc și își neglijează toaleta, fapt care îi expune la riscuri de contaminare sau la contractarea de boli (coryza, leucoza, FIV etc.). În concluzie, este recomandată sterilizarea precoce.
external image 200px-Six_weeks_old_cat_%28aka%29.jpgexternal image magnify-clip.png
Pisoi de circa 6 săptămâni
Când masculii de pisică sunt pe punctul de a se acupla cu o femelă, trebuie mai întâi ca aceasta să fie de acord. În timpul acuplării, masculul se urcă pe spatele femelei și o imobilizează, mușcând-o de pielea gâtului. Spre sfârșitul actului, femela are tendința de a geme, enervată. Cauza este că penisul masculului este astfel alcătuit, încât mici formațiuni spinoase stimulează dureros vaginul femelei în scopul de a declanșa ovulația. Cu ocazia fiecărei penetrații, femela va emite un nou ovul, fapt care explică existența puilor de aceeași generație care pot proveni din tați diferiți.
Gestația durează aproximativ 60 de zile, pisica purtând în medie 4 pui. La trei săptămâni, mamelele femelei se măresc în volum și se înroșesc. Apoi abdomenul i se umflă, iar pofta de mâncare va crește pe măsură ce sarcina înaintează către termen. În timpul gestației, pisica va căuta afecțiunea umană; se recomandă ca stăpânii sa mângâie abdomenul pisicii, pentru a obișnui puii cu contactul uman. La șapte săptămâni, pisica va începe să caute un loc liniștit și izolat, potrivit pentru a naște (un dulap, o cutie de carton...). La apropierea termenului (între 60 și 70 de zile de la concepție), pisica devine agitată, de aceea este important ca stăpânul să fie prezent, să o asiste. După aproximativ 20 de minute de la declanșarea contracțiilor, pisica va naște primul pui, apoi urmează ceilalți, rapid sau chiar după mai multe ore, mergând până la 24 de ore pentru a termina nașterea. Puii se nasc protejați de un înveliș pe care pisica îl sfâșie și apoi linge puiul pentru a-i stimula respirația, sfârșind prin a mânca placenta, care conține elemente nutritive și a tăia cordonul ombilical.
Puiul va căuta să sugă imediat după naștere, continuând apoi la intervale de 20 de minute. Pentru a obișnui puii cu contactul uman, trebuie ca stăpânii să-i ia în mână zilnic, fără însă să se depășească durata de 5 minute. Puiul de pisică se naște orb și surd, cântărind între 80 și 100 de grame; după 7-10 zile de la naștere, când va deschide ochii, aceștia sunt de culoare albastră, până la vârsta de două luni, când se vor schimba în culoarea definitivă. Alăptarea durează trei luni, timp în care pisica își va învăța puii să se spele, să se hrănească, să vâneze etc.
Pisica are instinctul matern foarte dezvoltat: ea se va ocupa cu devotament de pisoi, îi va supraveghea, își va petrece tot timpul cu ei și îi va disciplina, la nevoie. În general, pisicile adulte vor fi prezente atunci când puii pleacă să „descopere” lumea, iar la unele rase, chiar masculul ia parte la educația progeniturii.

Întreținerea

În funcție de morfologie, nu toate pisicile au nevoie de aceleași gesturi de întreținere din partea stăpânului.
Pisicile cu păr lung sunt cele mai pretențioase, dat fiind că atunci când se spală, lingându-și blana, ele înghit perii morți, care se acumulează în stomac, formând gheme de păr. Acestea perturbă tranzitul intestinal, pisica fiind obligată să le regurgiteze ca să evite ocluzia intestinală. Pentru a evita aceasta, e necesar să se procedeze zilnic la descurcatul blănii pisicii cu ajutorul unui pieptene sau perii, ceea ce va împiedica și formarea de „noduri” în blană, care sunt dureroase pentru animal. Uneori e necesar chiar să se rărească părul, prin tăierea lui în unele zone (cum ar fi în spatele labelor și în jurul zonei anale) ceea ce le va împiedica să se murdărească. Printre rasele cu păr lung, rasa persană este cea mai pretențioasă în ce privește întreținerea; din cauza botului lor turtit, ele au adesea scurgeri nazale sau oculare care le murdăresc blana. Trebuie deci să li se curețe zilnic botul și ochii cu o soluție specială.
Pisicile cu păr scurt nu au nevoie decât de un periat săptămânal, pentru a se îndepărta perii morți. Unii crescători de pisici de rasă folosesc pentru masaj o mănușă de mătase sau o piele de căprioară pentru a lustrui părul pisicilor și a-i da astfel strălucire.
Pisicile fără păr, cum ar fi cele din rasa Sfinx, au nevoie de o atenție specială. Pielea lor produce, asemeni tuturor celorlalte pisici, un lichid gras: sebumul, care însă în acest caz particular, nu este absorbit de păr, astfel că praful se lipește literalmente de pielea pisicii, ea murdărindu-se foarte ușor. Sunt deci singurele pisici care trebuie spălate regulat, o dată sau de două ori pe săptămână.
În general, celelalte rase de pisici nu au nevoie să fie spălate, fiind animale foarte curate, care acordă o mare parte din timp toaletei, lingându-se pe întregul corp. Limba lor aspră le permite să înlăture majoritatea perilor morți și să-și lustruiască blana. Saliva produsă de pisici este un agent anti-bacterian puternic. În plus, ele detestă apa. Dacă totuși o baie se dovedește necesară, e necesar să se folosească un șampon special, evitând cu grijă ochii, nasul și urechile. Este foarte important ca părul să fie bine limpezit, pentru ca animalul să nu înghită resturi de șampon cu ocazia toaletei ulterioare. Pentru a usca pisica, ea trebuie învelită într-un prosop mare și scoasă din baie, pentru a nu se mai simți „amenințată”. Urmează faza de „calmare”, stăpânul va ține pisica lângă el, apoi o va freca ușor cu prosopul, fără a neglija nici o porțiune a corpului (ca de exemplu pernițele labelor).

Alergiile de la pisici

Motivele cele mai comune pentru care pisicile sunt displăcute de oameni sunt reacțiile alergice la alergeni cum ar fi saliva și părul de pisică. Totuși această problemă poate fi tratată prin medicamentele împotriva alergiilor și spălarea pisicilor frecvent (îmbăierea săptămânală elimină 90% din alergenii purtați de pisică în mediul respectiv). Sunt încercări de creștere a pisicilor care nu provoacă reacții alergice.

În istorie

Pentru detalii, vezi: Pisicile în Egiptul Antic.
external image 170px-Egypte_louvre_058.jpgexternal image magnify-clip.png
Scluptura egipteană aflată la Muzeul Louvre.
În mod tradițional, istoricii au avut tendința să creadă că în Egiptul antic a fost domesticită prima pisică, datorită reprezentărilor clare de pisici de casă în picturile egiptene vechi de aproximativ 3600 ani. Cu toate acestea, în 2004, un mormânt neolitic a fost excavat în Shillourokambos, Cipru, care conținea schelete, situate aproape unul de celălalt, atât de om cât și de pisică. Mormântul are aproximativ 9500 de ani vechime.[4][5][6] Specimenul de pisică era mai mare și apropiat de pisica sălbatică din Africa (Felis silvestris lybica), mai degrabă decât pisicile de astăzi. Aceasta descoperire, combinată cu studii genetice, sugerează că pisicile au fost domesticite, probabil, în Cipru și Orientul Apropiat, în Cornul abundenței în momentul dezvoltării agriculturii.[7]

Alimentația

Corpul lor produce vitamina C (la fel ca multe alte animale) și își pot procura restul nutrienților din creierul și intestinele șoarecilor consumați